Experimentul Teleorman

Carmen Dumitrescu

Manipularea psihicului uman a fost și continuă să fie un domeniu fascinant al cunoașterii. Modul în care determini oamenii să se comporte altfel decât ar face-o în mod normal, construind doar paradigme de interpretare ale realității, încurcându-i într-o pânză de iluzii pe care ei încep să o considere context circumstanțial, poate schimba totul: sistemul de valori, reacțiile naturale, puterea de a discerne între bine și rău. Experimentul Pitești a marcat o lume întreagă, căci deținuții implicați în desfășurarea lui și-au schimbat într-un timp relativ scurt structura psihologică și rolul asumat, o dată cu prizonieratul. Victimele au devenit călăi. Cum? Simplu. Tortura nu era, pentru călăii de la Pitești, un scop, ci un mijloc. Era doar arma prin care mintea celui chinuit își schimba orientarea. Prin bătaie și umilințe erau, de fapt, torturate valorile celor chinuiți, gândurile lor despre loialitate, adevăr, Dumnezeu. Și apoi, dezbrăcați de toate acestea, victimele deveneau, la rândul lor, călăii celor mai buni prieteni, călăii oamenilor care îi salvaseră de la moarte. Ce legătură are Experimentul Pitești cu situația din Teleorman? Din păcate, una semnificativă. Căci tot manipularea, de data aceasta prin frică, e cheia de interpretare a contextului actual din acest județ, atât de blamat.

De ce se tem teleormănenii? De ce votează mereu într-un singur fel? De ce nu strigă de foame? Sunt mulțumiți? Le place dictatura? Toate aceste întrebări sunt cât se poate de bune. Într-o lume care n-a trăit manipularea la cotele din Teleorman, atitudinea oamenilor din acel județ ar putea fi catalogată ca vinovăție. Doar că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Cheia de interpretare stă tot într-un experiment. Și-l vom numi, fără teama exagerării: „Experimentul Teleorman„.

Să ne amintim niște episoade din trecutul recent, care pot arăta foarte clar niște motive:

Victor Drăgușin, primarul orașului Alexandria, a intrat în direct la un post central de televiziune și a declarat că a angajat detectivi particulari, pentru a-i urmări pe jurnaliștii și formatorii de opinie din Teleorman, care nu scriau ceea ce lui i se părea corect. Momentul părea halucinant pentru toată lumea. Inclusiv moderatoarea postului de televiziune a reacționat atunci în fața declarației cu o mare doză de șoc. Dar lui Drăgușin i s-a părut perfect normal să spună ce a spus. Aici e primul semn de întrebare. Cum să ți se pară firesc să afirmi public că vei hărțui jurnaliști? Doar dacă în mintea celui care a emis o astfel de opinie, o rotiță ar da rateuri. E ca și cum un criminal în serie ar declara, înainte de o crimă, că intenționează să o facă. Pe un post de televiziune de mare audiență, la o oră cu reach considerabil.

Acum, niște oameni din Teleorman s-au trezit cu citații acasă. Din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. După ce au depășit șocul produs de primirea documentelor în cauză, oamenii și-au amintit că au comentat în urmă ceva vreme despre finii primarului Alexandriei, Victor Drăgușin, legat de faptul că aceștia s-ar îngrășa din bani publici. Fina primarului, Cristina Teodorescu, semnatara plângerii, are, e drept, o greutate corporală care poate fi pusă în legătură cu remarci despre îngrășare. Doar că respectivele comentarii erau doar metafore la adresa unei „balene comunitare”, care nu se mai satură de banii publici. Unii dintre cei care au primit citații nici nu mai locuiesc în Teleorman, dar citațiile au ajuns la domiciliul din buletin al lor. Cum? Păi cu sprijinul Evidenței Populației, instituție plătită din banii noștri, ca să rezolve, probabil, problemele personale ale finei primarului Victor Drăgușin.

Dar lucrurile grave nu se opresc aici. Unii dintre cei chemați la CNCD au primit în prealabil telefoane de la foști reprezentanți ai administrației publice locale. Este cazul lui Dragoș Enache care a primit un telefon, chipurile din partea lui Ionuț Neacșu, fost viceprimar al orașului. Doar că vocea de la capătul firului nu era a lui Neacșu și Neacșu  nu ar fi comis niciodată o astfel de imprudență. Ca atare, după ce folosesc date de la Evidența Populației în mod abuziv, cei care stau în spatele operațiunii de instituire a fricii, folosesc numele unor oameni din administrație pentru a amenința persoane fizice.

Totul pare desprins dintr-un film. Nimic nu pare verosimil. Deși există documente și probe audio în acest sens. Nici măcar plângerea la CNCD a finei primarului nu pare justificată. Pentru Cristina Teodorescu ar fi fost mai bine să se oprească la timp. Dar de ce a continuat? Pentru că ideea nu e ca ea să-și spele în vreun fel imaginea, ci e aceea de a le transmite un mesaj clar celor care sunt încă liberi în Teleorman: „Să vă temeți! Noi putem afla unde locuiți, vă putem afla numerele de telefon și vă putem face mult rău!”

Situația de acum explică foarte clar de ce în Teleorman se votează mereu într-un singur fel. Oamenii se simt urmăriți peste tot. În localuri, în case, în cabinele de vot. Și ei știu că dacă mișcă greșit un deget vor plăti. În bani sau altfel. Prin concedierea unui frate, a unei mame, prin tăierea ajutorului social al unei mătuși. Exprimentul Teleorman se diferențiază de Experimentul Pitești doar printr-o unică nuanță: instrumentul de teroare. Teleormănenii nu sunt bătuți sau uciși. Dar sunt învățați cu frica. Și, tot de frică, ei transmit mai departe teroarea și sprijină organul de represiune. Pentru că, nu-i așa, dacă nu taci, cine știe ce ți se poate întâmpla?